serbi

Teama de zbor e destul de răspândită. Dacă nu-ţi paralizează complet simţul umorului, e amuzant faptul că, atunci când călătoreşti singur, soarta te aşează lângă unul tot aşa de speriat şi îl vezi cum îşi frământă mâinile la decolare şi aterizare, nu se atinge de mâncare şi tresare la fiecare turbulenţă. Din fericire, zborul a devenit ceva banal şi la noi în ultimii ani şi, oricât ai fi de speriat, nu poţi să nu accepţi că mai bine zbori 2-3 ore decât să te alergi cu nebunii 2-3 zile pe autostrăzile Europei, din ”ştau” în “ştau” şi mai ales o zi cu nebunii pe şoselele din România. Îmi amintesc, acum vreo câţiva ani, spre Frankfurt, după ce, în seara dinainte mă certasem cu Pretty era să pierd şi avionul din cauza ambuteiajelor din Bucureşti iar în apropiere de Frankfurt, dom’ pilot ne-a anunţat că nu avem culoar de aterizare pentru 45 de minute din cauză că aeroportul e aglomerat. Acum, dacă trenul nu are linie de sosire în gară se opreşte la semnal şi stă binemersi cât e nevoie. Dar avionul? Ei bine, a făcut vâj-vâj de pe-o aripă pe alta pentru juma’ de oră până când ne-a ameţit pe toţi şi s-a milostivit turnul de noi şi ne-a lăsat să aterizăm.
Dar nu atunci a fost cel mai nasol. Cel mai rău a fost când mă întorceam odată de la Düselldorf via Praga. În primul avion, la un moment dat mă pomenesc cu un disc de plastic cam cât o monedă de 50 bani din ăştia noi că pică pe jos. L-am ridicat şi m-am gândit: ia uite, a început să se dezmembreze avionul de la vibraţii. De fapt îmi picase geamul de la ceas din cauza variaţiilor de presiune. Când ne-am apropiat de Praga am vrut să văd cât e ora şi mi-am înfipt degetul până la sânge în secundarul rămas descoperit.
Vă întreb, de câte ori în viaţă îţi pică geamul de la ceas şi de câte ori te înţepi într-un secundar de ceas? Vă imaginaţi că m-am urcat cu inima cât un purice în avionul de la Praga la Bucureşti convins că se va întâmpla ceva rău. Iată-mă-s pe blog după cinci ani şi încă vreo câteva zboruri de atunci. În ultimul an sau poate doi, m-am vindecat de teama de zbor şi sunt capabil să mă bucur de o călătorie cu avionul fără să mai stau paralizat pe scaun pe toată durata călătoriei.
Săptămâna trecută am zburat iar şi întâmplarea a făcut ca soacra mea şi cu mine să plecăm în aceeaşi zi cu avionul fiecare dintre noi în altă direcţie, ea la Paris şi eu la Suceava. De câte ori în viaţă ţi se întâmplă aşa ceva? De prisos să vă spun că ea e binemersi (mai bine zis bien, merci) la Paris şi eu binemersi înapoi la T.
Din toate astea am înţeles ceva: în fiecare zi ţi se întâmplă ceva unic. Ceva pe care nici nu îl bagi în seamă, ceva care face ca fiecare zi să fie irepetabilă şi care trece neobservat în rutina zilnică. Doar când stai cu inima în gât fiindcă urmează să te sui în slava cerului observi evenimentele cu suficientă atenţie ca să-ţi dai seama de caracterul complet al unei zile din viaţă.
Unul din filmele mele preferate e “Ziua cârtiţei” cu Bill Murray . Personajul principal trăieşte repetitiv o singură zi, se trezeşte în fiecare dimineaţă că e 2 februarie, în acordurile aceleiaşi melodii şi i se întâmplă fix aceleaşi lucruri pe parcursul întregii zile. De-abia când începe să valorizeze corect evenimentele şi să le trăiască din tot sufletul reuşeşte să rupă circuitul şi să treacă de ziua fatidică.
Aşa că, în cea mai obsesivă şi plictisitoare rutină a vieţii, atunci când ţi se pare că viaţa curge în ritm de Buddha bar, cum citii de curând în “ceblogumeu” din weblogu’ nostru, mă gândesc că, în realitate, treci pe lângă întâmplări extraordinare. Despre perioade din trecut îţi aminteşti nu rutina şi monotonia zilelor curgând identice una după alta ci o stare generală de bine şi fericire. Ca atunci când eram copil, ca atunci când eram student, sau când aveam copii mici, deşi când trăiam vremurile acelea le percepeam poate ca perioade nesuferite, uniforme şi plictisitoare, cu zile cusute una de alta. 

E lucru ştiut că o firmă nouă are nevoie de capital. Aşa s-a întâmplat şi cu Dreamz s.r.l. a lui Pretty.
Era pe vremea când lucra la firma de aparatură dar încă mai ţinea ore şi nu credea că se va lăsa vreodată de viaţa academică; când parca după colţ ca să n-o vadă colegii că are maşină nouă sau dădea de înţeles că i-am cumpărat-o eu. Aşa că eu aveam o super-reputaţie printre colegele ei, de soţul misterios şi plin de bani care îşi răsfaţă aleasa. Mai mare râsul! Fiindcă ea primise maşina asta nouă de la firmă, vândusem Dacia gri Alexia şi eu duceam copiii la grădiniţă cu tramvaiul. Totuşi, în ultima vreme mă cam dedulcisem la taxi, că doar eram soţ de executivă. Adică cu taxiul doar duceam copiii, pe urmă eu îmi continuam drumul cu mijloace.
Ei, în cele din urmă Pretty a plecat de la firma aia şi s-a apucat de consultanţă împreună cu frate-su, la Dreamz s.r.l. Ca orice firmă nouă trebuia susţinută, nici nu-mi imaginez de unde au scos toţi banii şi cum de s-a pus pe picioare în cele din urmă, cred că o firmă la început e ca un bolnav în comă, are nevoie de terapie intensivă şi cu toată resuscitarea se poate duce totul de râpă foarte uşor şi, ca în orice întreprindere umană, e nevoie şi de noroc.
Prin urmare, într-o bună zi, cumnatul a trimis din Europa zece mii de euro bani peşin. Termenul modern e cash dar mie îmi place cum sună “peşin” mai ales că şi seamănă cu “cash”. Mai există şi expresia “bani gheaţă”. Dar şi cuvântul ăsta “cash” e aşa de sugestiv şi de înrădăcinat în limba modernă că mi-e greu să cred că o să se mai zică vreodată “bani peşin”.
Ei bine, dar când ai 10.000 de euro peşin tre’să te ţii bine de ei, Doamne-fereşte să nu-i pierzi. Mai ales că venea tanti Tanţa să ne facă curăţenie în fiecare zi şi se cam servea din pixuri şi din zahărul vanilat.
Banii nu erau necesari chiar atunci ci cam peste vreo două-trei săptămâni, erau pentru salarii şi impozite, dacă-mi amintesc bine. Nu avea timp Pretty nici să-i bage în bancă, cum fugea ea ca o furnicuţă de colo-colo, de la firmă la ore, de la ore la aerobic şi apoi se făcea prea târziu ca să-i mai ducă la bancă. Aşa că a luat hotărârea să-i ascundă în casă.  Ei bine, cu câţi bani “peşin” umbli maxim în portofel? Cam un sfert sau jumătate din salariul pe o lună? De care te descotoreşti repede: curentul, apa, telefonul, rate bănci etc. Sau nici măcar, că acum poţi să plăteşti toate astea direct din card.  Dacă ai mai mult cash îi piteşti în dulap, între cearşafuri şi feţe de pernă sau în fundul dulapului, sau în punga cu şosete sau… depinde de imaginaţia fiecăruia.
Familiei lui Pretty i-a furat odată un hoţ nişte bani din dulap unde erau ascunşi sub o… pălărie! Şi cum nu prea găseşti pălării în dulap la un loc cu feţele de masă, hoţul ăla nu a fost prea detectiv că şi-a dat seama că sub pălărie se ascund banii familiei Măceş. Şi încă o chestie: în cele din urmă hoţul ăla a fost prins şi banii recuperaţi sub formă de produse, ce apucase şi el să-şi ia: un radio cu tranzistori, un ceas de mână şi un gemantan. Geamantanul ăla a stat destul în familia lor, l-am prins şi eu şi era cunoscut ca fiind “geamantanul ăla, de la hoţu’”.
În sfârşit, dacă piteşti o sută-două de euro poţi să-i bagi şi sub pălărie, dar zece mii de euro meritau o ascunzătoare mai specială. Aşa că Pretty le-a găsit o ascunzătoare pe măsură.
A trecut luna, banii n-au mai trebuit fiindcă luna aia au încasat nuş’ce factură surpriză , s-a mai complicat situaţia şi cu viaţa academică că venise sesiunea şi profa Pretty trebuia să se mai ducă şi pe la şcoală. 
Am citit într-o carte de copii că veveriţele ascund toamna nuci şi alune dar nu-şi mai amintesc de toate şi o bună parte rămân îngropate pentru vecie. Cam bănuiţi, nu? Să nu vă mai prelungesc suspansul: chestia e că Pretty a uitat unde i-a pus. Ce să zic? Când iei toamna hainele de iarnă din fundul dulapului sau din cufăr sau pe unde le ţine fiecare mai găseşti prin buzunare un leu – doi, poate chiar zece dar o dată-n viaţă o sută. Cât despre zece mii de euro? N-am mai auzit de nimeni care să uite unde i-a pus. Şi dac-aş fi auzit la cineva aş fi zis “hai, dom’le, că e cioacă!”.
Întâi nu ne-am îngrijorat prea tare că ne-am gândit că o să-i găsim. I-am căutat în vreo câteva reprize dar niciodată n-am avut timp de o căutare metodică, mereu apărea câte ceva, de obicei un cap ciufulit: “maami / taati, ce haci? Vleau si eu să te ajut”. Mai caută punguţa cu doi bani, dacă poţi.
Singurul lucru pe care şi-l amintea Pretty era că banii erau băgaţi cu tot cu plic, un plic din acela obişnuit, A5, îndoit pe conturul celor zece mii de europarai şi băgat într-un loc îngust şi parcă vertical. Am încercat şi metode euristice, să zicem că o scol brusc din somn: “ia zi repede, unde-s banii?” sau să îi spun lui Filipel: “tati, ia ascunde maşinuţa asta” cu gând că o piteşte în apropierea banilor. Bine că nu locuiam într-un castel, ci doar la apartament cu 3 camere.
În cele din urmă treaba s-a aflat, normal. Bine că erau de la frac’su că nu cred că te crede cineva pe lume că ai uitat unde ai ascuns zece mii de euro. Familia începuse să ne privească cam chiondorâş şi ne întrebau de fiecare dată când ne duceam pe la ei: “aţi găsit banii?” Fireşte că nu mai aruncam nimic din casă fără să puricăm cu atenţie în căutarea plicului îngust deţinător de devize .
Hei, şi în cele din urmă a trebuit să ne mutăm din Bucureşti. Am luat vreo trei maşini de bagaje (toată averea strânsă în capitală) şi ne-am strămutat la T. Aşa că acum banii puteau să fie în două locuri. Când ne mai aminteam mai băgam o căutare şi prin obiectele aduse la T. Au trecut aşa vreo unşpe luni. Până în cele din urmă, cumnaţii ne-au anunţat că vor să zugrăvească apartamentul, să schimbe mobila şi ne-au poftit să ne cam luăm ultimele catrafuse. Zis şi făcut, am plecat cu Pretty la Bucureşti un weekend întreg, ba parcă am mai luat şi o zi liberă şi-am plecat de joi. 
Banii sunt la apartament iar noi trebuie să-i găsim, ăsta era sloganul nostru. Eu am cam bombănit fiindcă îmi stricasem vacanţa pe muncă şi exact n-aveam chef să îmi stric şi un weekend rar cu iubita tot pe muncit.
La Bucureşti, aspect de casă părăsită, dacă nu locuieşti acolo se vede. Ne-am luat de jos bere şi pateu cu pâine proaspătă ca să ne facem curaj. Şi am luat la rând toate dulapurile. Asta era într-o joi. Am strâns în curând la uşă un morman impresionant de perdele vechi, carpete, cuverturi, covoraşe, etamine cusute în fir, toată zestrea cumnatei pe care nu şi-a luat-o în inima Europei. Consemnul era să scăpăm de ele. Dar asta e o altă poveste.
Apoi am luat la rând biblioteca, carte cu carte. Şi actele şi toate sertarele şi toate amintirile, şi desenele lui Vic de când era mic cu Turnul Chindiei cu tot cu paratrăsnet.
A urmat dulapul. Am căutat până şi în faxul ăla vechi, mi-am zis că poate îi găsim pe-acolo pe sub un capac. Iar o glastră de porţelan o tot dădeam de colo-colo.
Nuş’cum se face că am aruncat o privire şi în glastra aia şi acolo “într-un loc îngust” am văzut un fel de ghemotoc de hârtie pe care, când i-am scos de-acolo am văzut frumoasele hârtii pictate cu porţi şi ferestre. Zece mii de euro bani peşin. M-am gândit pentru o secundă sau două să improvizez un scenariu, ceva spectaculos să-i spun lui Pretty despre bani dar nu m-am putut abţine:
- Pretty, ia uite aici!
- Ţi-am zis eu că erau într-un loc îngust! Şi vertical!
- Dar eu mă aşteptam la altfel de ascunzătoare, mai turtită şi mai lunguiaţă. Nu mai contează.
- Ura, plecăm la mare!
Asta se întâmpla vineri pe la prânz.
- Gata, hai, dacă plecăm acum, mai prindem un apus de soare pe plajă.
- Nu, plecăm mâine dimineaţă. Şi până atunci terminăm şi curăţenia.
M-am bosumflat. Cu Pretty nu poţi să te distrezi decât după ce ai muncit tot şi nu-ţi mai rămâne suflu decât să te culci.
- Ia vino niţel încoa’, să-mi mulţumeşti că ţi-am găsit banii!
Mi-a trecut prin gând cum ar fi să ne iubim şi eu să presar pe trupul ei gol bancnote de o sută de euro în loc de petale de trandafiri. Până la urmă nu mi s-a părut un gând prea erotic.  Aşa că am terminat curăţenia şi ne-am făcut planul unde mergem. Am picat de acord foarte sportiv să mergem la Costineşti. Bucureştiul deja începuse să ne strângă de tâmple.
Dar mai aveam şi altă problemă: unde naiba aveam să ascundem cei 10.000 de euro? Eu am propus să-i băgăm tot acolo, în glastră; dacă nu i-am găsit noi un an de zile, ce şanse aveam să-i afle prezumptivul hoţ? Până la urmă Pretty i-a băgat în dosarul X file. Un dosar cu actele fostei noastre firme . Printre bonuri de benzină, alonje cu OP-uri şi dispoziţii de plată.
Banii ăia au intrat în conturile nesăţioase ale firmei şi s-au scurs pe taxe, impozite, salarii şi altele. Mi-ar plăcea să cred că o parte din ăia zece mii de euro se întorc din când în când prin conturile Dreamz s.r.l. şi că o parte din starea ei de acum se datorează şi celor zece mii de euro buclucaşi.
La Costineşti am sărbătorit găsirea banilor. Am sperat să stăm şi luni, dar profa-directoare avea întâlnire cu nu mai ştiu cine şi mi-a dat deşteptarea la ora cinci jumate, luni de dimineaţă, când alţii abia se întorceau din Ring. Despre asta, într-o altă însemnare.

 Acum ceva timp m-am apucat de eroica acţiune Curăţenia în bibliotecă. Mi-am stabilit şi criteriile: cărţile pe care nu le-a citit nimeni în ultimii douăzeci de ani precum şi cele care n-aveau nici o şansă să le citească nimeni în următorii douăzeci de ani urmau să ia drumul maculaturii. Destul de corect, nu? Că doar n-o să ţii ocupat raftul patruzeci de ani dacă nu te citeşte nimeni. Aşa că am făcut un morman de cărţi pe hol. Când a venit Pretty acasă, s-a apucat să le filtreze şi m-a certat că am aruncat “Viaţa intimă a lui Napoleon” de Octave Aubry.
- Ai citit-o vreodată?
- Nu, dar am de gând să o citesc.
- În următorii douăzeci de ani? Atunci se întoarce pe raft. Dacă nu…
- În următorii douăzeci sau în alţi douăzeci, ce contează? Vreau să o citesc.
De ce s-or citi cărţile astea? Am mai văzut şi viaţa intimă a lui Mao, a lui Stalin etc. Se presupune că aceşti dictatori, dacă s-a scris o carte despre viaţa lor intimă, erau un fel de supermeni şi în viaţa intimă. Sau, din contră, într-o bună zi, Marele Conducător a avut o erecţie nereuşită şi, de supărare, a mai împuşcat cincizeci de disidenţi şi a mai cotropit vreo două ţări şi jumătate. 
Victor m-a pârât şi el:
- Mami, să ştii că tati a aruncat la maculatură şi o carte numită “Cu bicicleta pe Ceahlău”.  Dar eu vreau să o citesc.
Oftând, am mutat şi “Cu bicicleta pe Ceahlău” în biblioteca copiilor. Las’c-o aruncă el la optişpe ani.
M-am documentat unde pot să duc maculatura şi am aflat că class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/ class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/remat” title=”remat”>remat ” title=”remat”>Remat -ul este undeva pe centură. Am încărcat sacii în maşină, l-am luat şi pe Filipel, ca să-i fac educaţie cum cetăţenii responsabili duc hârtia la reciclat . Cu banii luaţi pe maculatură urma să luăm ouă Kinder cu surprize.
Am ajuns la Remat, într-o curte uriaşă, plină de activităţi: un grup de muncitori tăiau nişte bare de fier cu flacără. Iar un excavator, care avea o cupă ca o corolă de plantă carnivoră muşca dintr-un alt morman de fiare făcând un zgomot îngrozitor. Pe vremuri, mă mai lua taică-meu la Combinat ca să-mi arate cum se face oţelul şi îmi arăta aşa, niţel emoţionat şi cu mândrie revoluţionară, cum lingourile scoase din cuptor erau laminate prin mai multe seturi de role care le transformau în ţagle.
Acum era rândul meu să-i fac educaţie lui Filipel despre stratul de ozon şi protocolul de la Kyoto şi pădurea amazoniană şi energia verde şi cum e bine să nu aruncăm materialele care se pot refolosi: hârtie, metal etc. Ba chiar mi-am propus să luăm de la Ikea o cutie din aceea cu mai multe despărţituri în care să sortăm deşeurile.
Am fost poftiţi cu multă politeţe cu maşina pe rampă. Uau, ce modern, m-am gândit eu. Nu mai pui sacii pe cântar, te sui pe rampă cu tot cu maşină şi copil şi te cântăreşte înainte şi după. Am aflat cu acest prilej că maşina are 1370 kg. Ne-am dus la rampa de hârtii şi am descărcat sacii. După care ne-am întors la rampă şi ne-a cântărit din nou. În total lăsasem vreo 60 de kilograme de hârtie. Îmi făceam planuri ca pe lângă ouăle Kinder să iau şi nişte beri. Doamnele drăguţe de la cântar au glumit cu Filipel şi ne-au dat o recipisă:
- Mergeţi repede la casierie că se închide acum la patru. M-am uitat în fugă pe recipisă, mi s-a părut mie că nu puseseră bine virgula la bani. Cantitatea era trecută în tone, deci lăsasem 0,060 tone de maculatură. Reciclator model, nu-i aşa?
Am plecat fuga către casierie, doamna chiar încuia uşa.
- Aveţi de luat bani?
- Da, am zis eu cu mândrie. Am adus şaizeci de kile de hârtie.
- Bine, haideţi.
Uau, eram copleşit. S-a întors din drum, şi fără să bombăne, ca să-mi dea banii. A scotocit într-un fişet şi mi-a înmânat…
UNU VIRGULĂ OPTZECI ŞI TREI LEI NOI!
- Ăă, mă scuzaţi, am văzut şi eu dar am crezut că nu e bine pusă virgula. Un leu şi optzeci şi trei de bani?
- Da, poftiţi aici. Mi-a numărat un leu şi optzeci şi cinci de bani. Adică mi-a dat şi doi bani moca. De la ei.
- Pentru şaizeci de kile de hârtie? Da’ ce, e cinci bani kilu?
- Nu, trei bani virgulă doişpe.
Am vrut să-mi iau maculatura înapoi dar mi-a fost teamă că mă reciclează şi pe mine. Cu tot cu maşină. Chiar îmi imaginam cum excavatorul ăla carnivor se apucă să muşte din Opelul meu. Aşa că am plecat cu coada între picioare cu gândul la hectarul ăla de pădure amazoniană pe care am salvat-o cu tot cu colibri, cameleoni şi ecosistemul ei cu tot.
Pe drum Filipel, m-a întrebat (acum e băiat mare, nu mai uită nimic, nici măcar de la o zi la alta):
-Tati, acum mergem să luăm ou Kinder?
P.S. La literatură e voie să mai scrii şi din imaginaţie. Dar faza cu Remat-ul şi 1,83 lei e chiar autentică. I-am dat şi lui Pretty să citească textul ăsta şi a protestat:
Dar am citit “Viaţa intimă a lui Napoleon”! Chiar am citit-o, înainte să te cunosc (asta înseamnă acum douăzeci de ani deci se verifică teoria mea)! Şi eu habar n-aveam. Acum o aud negociind culcarea cu cei mici. Zvârl însemnarea asta pe blog şi apoi o iau la întrebări:
- Ia spune, conteso, ce scria că făcea Napoleon în pat?

 De la naftalină un textuleţ, dacă tot nu mai am timp să scriu ceva nou:

 Încep citându-l pe Mihail Aïvanov: “Multă lume confundă fericirea cu plăcerea”. Şi cum există o relaţie directă între bani şi plăcere (cu bani îţi cumperi mâncare gustoasă, haine frumoase, călătoreşti etc.) te împinge către concluzia: banii îţi aduc fericire.
 Iar de raţionamentul ăsta se servesc băncile şi firmele de asigurări ca să îţi stoarcă banii din buzunar cu replici (pe care le consideri de bun simţ, datorită condiţionării impuse de lumea în care trăim) de genul: cine va asigura viitorul copiilor tăi dacă tu / voi, Doamne-fereşte păţiţi ceva? Şi te trezeşti că replica respectivă chiar înseamnă ceva şi începi să-ţi imaginezi copiii fără şcoală din cea mai bună (cum numai tu ştii să le dai), fără ciocolata zilnică (pe care ti-o permiţi aşa uşor, fiindcă ai bani), fără mersul la mare (noi nu mergeam şi eram foarte fericiţi) sau şomeri ori chiar cerşetori. Şi începi să devii convins că copilul tău chiar are nevoie de lucrurile astea şi băncile te păcălesc că ei vor avea grijă să le asigure toate astea. De fapt e nevoie de ele într-un fel şi în alt fel nu e nevoie.
 Noi trăim azi nişte vremuri când ameninţarea cu foamea, cerşetoria, lipsa locuinţei nu mai sunt reale. Probabil că rezonăm la ele fiindcă le avem imprimate atavic în  mentalitate. Iar cei care îşi doresc cu adevărat situaţia materială stabilă şi bunăstare sfârşesc prin a le avea indiferent de nivelul de unde au plecat. Sunt nenumărate exemple de copii şi tineri săraci şi ambiţioşi care îsi ating visurile şi ajung în cele din urmă la bunăstarea râvnită.
 Există şi reversul, adică numeroşi copii şi tineri din familii bogate care ajung în final nişte rataţi. Nu îl vei putea împiedica pe copilul tău să-şi traiască destinul şi nu i-l vei putea modela după dorinţa ta şi în nici un caz făcându-i asigurare de viaţă. Prin urmare ai nevoie de bani şi bunăstare într-un fel dar în altul nu ai nevoie.  Ceea ce are cu adevărat nevoie un copil este afecţiunea şi îngrijirea şi mai puţin asigurarea academică şi schiul şi înotul şi pianul. Afecţiunea şi îngrijirea depind în foarte mică măsură de asigurarea de viaţă.
 Dă timpul înapoi şi aminteşte-ţi de copilărie. Erai fericit sau nefericit? Aveai apă caldă în fiecare zi? Mergeai la schi la Poiana iarna şi vara la mare în fiecare an? Făceai cursuri de pian şi vioară? Făceai meditaţie la engleză / germană etc.? Mergeai la Disneyland sau măcar auziseşi de el? Aveai telefon mobil şi Ipod? Portocale şi banane la discreţie? Sau gumă de mestecat străină? Dar maşină cu aer condiţionat, ABS, airbag , geamuri electrice etc.? Dar program de desene animate non-stop? Role sau patine sau chiar bicicletă?
 Să nu confundăm cele de mai sus cu fericirea copiilor noştri. Şi ar mai fi ceva, că tot comparăm vremurile: părinţii noştri stăteau mai mult timp cu noi. Noi avem serviciu, cariere, perfecţionări, seminarii, expoziţii, team-building, simpozioane. Cu astea le dăm mai mult ski, pian, înot, călătorii copiilor noştri dar stăm mai puţin cu ei. Aproape că sar în sus: “Dar astea sunt vremurile în care trăim. Orice ai zice, astea trebuie să le facem. Sunt pentru copiii noştri. Ca să poată şi ei săracii să aibă …. (enumerarea din paragraful precedent)”. Şi ei săracii înţeleg că mama şi tata se duc la jobul 1, jobul 2, stau peste program ca să poată să le cumpere Be∙da∙man şi role şi să-i ducă la Disneyland. Şi prin astea transmitem condiţionarea noastră şi în generaţia următoare.
 Nu cred că trebuie să ne temem de viitor. Sunt lucruri mai importante pe care trebuie să le căutăm întâi.

    Ce mă uimeşte la Shakespeare e faptul că încă poţi să râzi în hohote la o piesă de teatru scrisă acum patru sute de ani. Am văzut Visul unei nopţi de vară, cu Laura Vasiliu , la teatrul nostru din T., cum am putut să stăm atâţia ani fără teatru? La repetiţia trupei lui Peter Quince, Pretty a izbucnit într-un râs isteric, nu se mai putea opri, începuse să se uite poporul la noi. 
    Incredibil şi efectul pe care l-a avut asupra lui Vic, copilul s-a uitat pe nerăsuflate toată piesa, evident i-a plăcut, a trăit-o. Pretty şi cu mine, schimbam priviri peste capul lui, mândri nevoie mare de băiat, artistul familiei, cum îi spune bunica. Când Oberon întreba retoric: “Dar unde s-a ascuns această frumoasă jună? Victor răspundea în gura mare: “Uite acolo, după copaci”, ca la teatrul interactiv pentru copii unde Pinocchio sau vulpea vorbesc cu cei din sală. Noi l-am ţistuit, “hei, copile, linişte!” dar cred că reacţia lui era mai naturală ca a noastră.
Iar la Romeo şi Julieta , după spectacol, am văzut o fată în foaier care plângea de-adevăratelea, în hohote. Cinste lui marele Will.
Mulţi tineri la spectacol, am ajuns să fiu aproape cel mai mare (ca să nu zic cel mai bătrân) din public. Ce s-a întâmplat cu cei ca noi sau mai vârstnici? Probabil că preferă televizorul, sau poate se mulţumesc doar cu teatrul vieţii din fiecare zi. În acest ton patetic, vă doresc tuturor noapte bună.

 Mi-am dat seama cum e cu blogul. Scrii ceva iar cei care citesc îşi fac o părere. Prima părere e o “primă impresie”, ca şi în viaţa ne-digitală. Scrii ceva romantic, gata primeşti eticheta “romantic”. Bagi o glumiţă, eşti “glumeţ”. Scrii ezoteric şi elucubrant, asta place cel mai adesea. Eşti prost dispus într-o zi ploioasă, gata “depresivul”. Doar că impresia completă ţi-o faci, ca şi în viaţa reală, după mai mult timp, cu cei care au răbdarea şi curiozitatea să mai citească şi restul.  Şi bineînţeles există riscul, tot ca şi în blogul vieţii ca omul real să stea pitit în dosul măştii şi să nu iasă de-acolo decât când e pus în situaţii limită. Totuşi să ne bazăm pe faptul că optimiştii scriu optimist, că depresivii scriu trist, că glumeţii scriu bancuri, ş.a.m.d.
Încerc să-mi schimb prima impresie lăsată pe blog cu o poezie, pe care am scris-o acum vreo paişpe ani, când Pretty făcea multe delegaţii prin ţară, şi a plecat vreo trei zile la Copşa Mică:

 

La Copşa Mică

 

Voiam să ne iubim cu dor,

Să fii a mea amică

Dar m-ai lăsat şi ai plecat

La Copşa Mică.

 

Pe-acolo e poluare grea

Şi mă gândesc cu frică

La ce respiră draga mea,

La Copşa Mică.

 

E-un loc pe hartă, zău aşa,

Pe care am prins pică;

Acolo e iubita mea,

La Copşa Mică.

 

Dac-aş putea să zbor şi eu

Precum o păsărică

M-aş duce glonţ acum la ea,

La Copşa Mică.